Je suis Olga! Drama nevorbită care i-a marcat copilăria regizoarei 
Nu îmi amintesc prea multe. Aveam 9 sau 10 ani. Tata murise de un an, doi și, când mama era la serviciu, mai petreceam timp cu chiriașii din curte. Unul dintre ei era Mocanu. Nu îmi dau seama câți ani avea, nu mai știu cum arăta, nu îi mai știu prenumele, dar nu îi pot uita gustul de tutun amestecat cu salivă când își băga limba în gura mea.
Mai țin minte că avea un pic de burtă și un pic de chelie, că râdea mult, că îl plăceam și că am râs cu frații mei când a pierdut o rudă de salam de pe bicicletă. (Pe vremea lui Ceaușescu să pierzi o rudă de salam era de Cascadorii Râsului). Fraților mei nu le-am spus că Mocanu mă sărută și mă pipăie, nici mamei.
Probabil pentru că vizitele la Mocanu, în întunericul camerelor scunde de la demisol, când soția și copiii lui erau plecați (parcă avea și familie), erau micul nostru secret. Îmi plăcea că un om mare mă băga în seamă, că vorbește cu mine și că mă apreciază. Mocanu mă și tachina și împreună cu frații mei compusese un cântecel despre un băiat din vecini de care îmi plăcea în secret. Atunci mă enerva cântecelul, dar acum, uitându-mă în urmă, mi se pare culmea cinismului.
CUM AM VORBIT DESPRE EL
Prima dată când am vorbit despre Mocanu a fost după 30 și mai bine de ani, în fața terapeutului. În tot acest timp, nu păream să am o traumă, în afara faptului că nu reușeam să am încredere în oameni și în mine, să leg relații stabile, să găsesc bărbați disponibili și, în general, să-mi găsesc locul. Credeam că totul e pentru că mi-am pierdut tatăl în copilărie. Nici nu mai știu de ce mi-a venit să-i vorbesc terapeutului despre Mocanu (doar uitasem de el atâția ani), dar imediat după asta, printr-o asociere ușor de înțeles din afară, mi-am amintit un incident când tata aproape a luat la bătaie un băiat care era să ne doboare cu bicicleta. A fost poate singurul moment din viață când m-am simțit ocrotită și aveam nevoie ca imaginea tatălui să mă apere de imaginea celui asupra căruia o proiectasem și care profitase de vulnerabilitatea mea.
DE CE AM TĂCUT
Nici acum nu vorbesc despre Mocanu, am mai spus unor prietene și m-am simțit destul de expusă. Nu e ceva cu care să defilezi. E un amestec confuz de vinovăție, lipsă de înțelegere a reacțiilor mele de atunci (de ce am stat? de ce m-am lăsat?) și amintirea unui vag sentiment de plăcere care mă face să mă simt mizerabil. Nu știu dacă această vagă plăcere nu e cumva o falsă amintire care ar justifica neputința de a accepta trauma și nici nu știu cât de departe a mers abuzul sau cât de mult am uitat din el (am înțeles că, dacă ar fi fost viol și l-am refulat, aș fi fost mai praf).
OLGA LUCOVNICOVA, regizoarea și protagonista documentarului ”Nanu Tudor”, de 20 de minute a câștigat premiul mare la Festivalul e Film de la Berlin în urmă cu aproximativ o săptămână.
